Telescopul

telescopul

Telescopul (din greacă: tele = departe, skopein = a cerceta, a examina) este un instrument care colectează lumina de la un obiect îndepărtat, se concentrează într-un punct (numit focar), și produce o imagine mărită. Deși se indică cu termenul "telescop", de obicei, telescopul optic, care operează în frecvențele luminii vizibile, există, de asemenea, telescoape sensibile la alte frecvențe ale spectrului electromagnetic. După principiul de funcționare există două tipuri principale de telescoape optice: reflector și refractor. În telescopul reflector imaginea observată este reflectată de o oglindă intr-un sistem de prisme si apoi la o lentilă ocular, așezata de obicei pe partea laterală a instrumentului. În telescopul refractor se folosește refracția în lentile.

Nașterea telescopului refractor este de obicei atribuitǎ lui Galileo Galilei, care a arătat prima aplicație în Veneția în 1609. De fapt, primele lentile au fost construite în 1607 de către artizani olandezi care le-au aplicat instrumentelor rudimentare cu putere de rezoluție foarte mică. Proprietățile lentilelor, oricum, erau cunoscute de ceva timp și trebuie să fie atribuit lui Galileo meritul de îmbunătățire și prima utilizare astronomică. Deși se pare că primul telescop a fost construit în 1608 de către danezul Hans Lipperhey (circa 1570-1619): era unul reflector.

Atmosfera Pământului absoarbe majoritatea radiației electromagnetice din spațiu, cu excepția luminii vizibile și undelor radio. Din acest motiv, observația de la sol este limitată la utilizarea de telescoape optice și de telescoape radio. Primele sunt plasate de preferință în locuri înalte sau izolate (munți, deșerturi, ...) cu scopul de a reduce influența turbulențelor atmosferice și a poluării luminoase.
Pentru observarea în benzile rămase ale spectrului electromagnetic (microunde, infraroșu, ultraviolete, raze X, raze gamma), care sunt absorbite de atmosferǎ, sunt folosite aproape exclusiv telescoape orbitale ori situate în baloane aerostatice la altitudine mare.

              Telescopul optic

Telescopul optic formează imagini ale cerului relativ apropiate și mărește luminozitatea aparentă a aștrilor, permițând distingerea detaliilor și observarea a mult mai multor stele decât cu ochiul liber. Telescoapele optice sunt împǎrțite în douǎ categorii principale: telescoape reflectoare și telescoape refractoare.
Obiectivul telescopului reflector este constituit dintr-o oglindă (sau un sistem de oglinzi) de sticlă metalizată de formă paraboloidală, care poate atinge chiar și 11 m în diametru. Cu ajutorul unei oglinzi plane sau curbe, imaginea dată de obiectiv este îndreptată spre un ocular.
Telescoapele de refracție au 2 lentile: una mare, plasată în partea frontală și numită "obiectiv", care colectează lumina, și una mică în partea posterioară, "ocularul", care focalizează razele luminoase în ochiul observatorului. Acest telescop a fost utilizat de Galileo Galilei în anul 1609 pentru a privi Luna, pe care a văzut-o de 30 de ori mai aproape decât cu ochiul liber.
Obiectivele cu deschideri mari mai mult de doi metri sunt domeniu evident a telescoapelor care reflectă. Dupǎ o anumită dimensiune lentilele devin atât de scumpe și grele încât a fost, din punctul de vedere tehnic și economic, impracticabil de a le folosi.
Comparativ cu luneta astronomică , telescopul are ca avantaje:

• posibilitatea construirii obiectivelor de diametre mari;
• lipsa aberațiilor cromatice ;
• efecte de difracție mai mici;
• putere separatoare și grosisment superior .

Telescopul optic poate fi utilizat atât pentru observarea directă, cât și pentru cercetări fotografice sau spectroscopice .
La perfecționarea telescopului au contribuit, printre alții, Isaac Newton, Laurent Cassegrain, James Gilbert Baker, W. Herschel, J. Herschel, Foucault, Bernhard Schmidt, George Willis Ritchey, Henri Chrétien, Dmitry Dmitrievich Maksutov.
Telescopul optic cu cel mai mare obiectiv din lume, 10,4 metri, (august 2009) este Grantecan.